Al fin, su marido se cansó de quedar bien con ella y se fue a quedar bien con alguien más.
Los primeros días Ofelia sintió la soledad como un cuchillo y se tuvo tanta pena que andaba por la casa a ratos ruborizada y a ratos pálida. [...]
Un día cambió los cuadros de pared, otro regaló sillas del comedor que de tanto ser modernas pasaron de moda. [...]. Al último arremetió contra su sala, segura de que urgía cambiar la tela de los sillones.
El tapicero llegó al mismo tiempo en que le entregaron por escrito la petición formal de divorcio. La puso a un lado para pensar en cosas más tangibles que el desamor en ocho letras. Trajinó en un muestrario buscando un color nuevo y cuando se decidió por el verde pálido el tapicero llamó a dos ayudantes que levantaron los muebles rumbo al taller.
[...] Ofelia los vio irse y siguió con la mirada el rastro de cositas que iban saliendo de entre los cojines: un botón, dos alfileres, una pluma que ya no pintaba, unas llaves de quién sabe dónde, un boleto de Bellas Artes que nunca encontraron a tiempo para llegar a la función, el rabo de unos anteojos, dos almendras que fueron botana y un papelito color de rosa, doblado en cuatro, que Ofelia recogió con el mismo sosiego con que había ido recogiendo los demás triques.
Lo abrió. Tenía escrito un recado con letras grandes e imprecisas que decía: «Corazón: has lo que lo que tu quieras, lo que mas quieras, has lo que tu decidas, has lo que mas te convenga, has lo que sientas mejor para todos».
«¿Has?», dijo Ofelia en voz alta. ¿Su marido se había ido con una mujer que escribía «haz» de hacer como «has» de haber? ¿Con una que no le ponía el acento a «tú» el pronombre y lo volvía «tu» el adjetivo? ¿Con alguien capaz de confundir el «más» de cantidad con el «mas» de no obstante?
La ortografía es una forma sutil de la elegancia de alma, quien no la tiene puede vivir en donde se le dé la gana.
Según el pliego que debía firmar, la causa del divorcio era incompatibilidad de caracteres. «Nada más cierto», pensó ella. «La ortografía es carácter». Firmó. | În cele din urmă, bărbatul ei se sătură să-i mai face curte şi se duse să-i facă alteia impresie. În primele zile, singurătatea îi părea Ofeliei ca o străpungere şi simţea o durere atât de mare încât umbla prin casă când cu obrajii arzând, când palizi. […] Într-o zi schimbă tablourile de pe perete, în altă zi donă scaunele din sufragerie care de moderne ce erau, le trecuse vremea. […] În final, se repezi în salon, convinsă de faptul că schimbarea pânzei jilţurilor era imperios necesară. Tapiţerul ajunse în acelaşi timp cu cererea de divorţ oficială. O lăsă deoparte pentru a se gândi la lucruri mai palpabile decât la deziluzia amoroasă scrisă în opt rânduri. Răsfoi un catalog în căutarea unei culori noi şi după ce se hotărî pentru un verde-pal, tapiţerul îşi chemă două ajutoare pentru a duce mobilierul spre atelier. Ofelia îi privi plecând, apoi urmări cu privirea dâra de lucruşoare ce stăteau să cadă dintre perne: un nasture, două ace cu gămălie, un stilou fără cerneală, nişte chei cine ştie de pe unde, un bilet de intrare la Muzeul de Arte pe care nu l-au găsit niciodată la timp pentru a-l folosi, coada unor ochelari, două migdale ce fuseseră aperitiv şi o hârtiuţă roz, împăturită în patru, pe care Ofelia o luă la fel de tacticoasă ca şi pe celelalte lucruri. O desfăcu. Era un mesaj scris cu litere mari şi nesigure care spunea: „Iubirea mia: fă ce vrei tu, ce îţi doreşti tu mai mult, ce decizi tu, fă cea ce este cel mai bine pentru tine, fă cea ce crezi că e mai bine pentru toţi.” „Ha?”, făcu Ofelia cu voce tare. Bărbatul său plecase cu o femeie care îi scria să facă ce doreşte sau care îi spunea ce să facă? Cu una care scria în loc de „ceea” cu doi „e”, „cea”? Cu cineva care nu ştie că „mea” nu se scrie cu „i”? Ortografia este o formă subtilă a eleganţei sufleteşti, cel care nu o deţine poate să trăiască oriunde. Conform cu hârtia pe care trebuia s-o semneze, cauza divorţului invoca incompatibilitate de caracter. „Nimic mai adevărat!”, îşi spuse. „Ortografia înseamnă caracter.” Semnă.
|