Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…
Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.
Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.
Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.
„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!” | Era una casa vecchia, a due piani più mansarda, che per poco non cadeva a pezzi. Aveva le mura bucate, i mattoni si affacciavano osceni, l’intonaco si stava sciogliendo a vista d’occhio. Non so come cazzo si reggeva ancora in piedi quella catapecchia, immagino che se di lì dovesse passare qualche tram di corsa la farebbe cadere al primo fischio. Ma il tram non passava più da lì da più di quindici anni. La cagna svenuta, che poi questo è il suo nome, abitava al pianterreno della costruzione (ora, dopo tutto questo tempo sono diventato un po’ più indulgente con lei. In più non è ancora caduta e non ha ferito nessuno. Lì solo l’alcool uccide.), in verità viveva in un seminterrato - eh beh, ironia della sorte, abituava già di primo mattino gli ubriaconi con l’annaffiatura - ’Sta cagna era una bettola vera e propria... Si avvicinava il Natale, fuori era così così, potevi ancora bere una cassa di birra senza che dalle tue narici cominciassero a pendere i ghiaccioli. Ho messo piede nel tempio della perdizione e la mia sorte è stata così decisa. Nello sottosfondo riecheggiavano chansonettes francesi e sembrava che tutta la gente fosse d’accordo con Edith, che non ha alcun rimpianto. Vi erano all’incirca 10 persone dentro, venti occhi torbidi - o almeno così pensavo all’inizio, poi però mi sono accorto che mi sbagliavo di quasi 3 - e ognuno si dedicava alle proprie cose con cure certosine. Nessuno parlava, ma era una meraviglia guardarli. Come a un segnale preciso, alzavano tutti i calici e tracannavano due piccoli sorsi per poi riposarli sul tavolo. Sentivi un solo gul e un solo clop… eppure in questo vi era una certa forma di comunicazione, la si poteva palpare, si percepiva in aria. Sapevo che era un momento solenne, però che cavolo, mi si era asciutta la gola, la mia ameba da dentro allo stomaco chiedeva di essere annaffiata e annaffiata sempre di più man mano che cresceva. Senza indugiare oltre, mi sono insinuato come una dolce parola affianco al bar, abbastanza sfacciato e con quattrini sufficiente per prendere due birre, per me e per il mio compare. Il barman, un individuo basso e tarchiato, barbuto e dai baffi grigi, brutto come la fame e toccato all’occhio destro sul quale regnava una macchia bianca, mi ha fatto cenno di stare zitto. “Distinti commensali miei! E’ quasi le feste di Natale, ‘vvete lavorato con piacere st’anno, ognuno come poteva, e da noi, come in ogni ditta che si rispetta, diamo il premio. Ecco, ‘sto mucchietto di grana è per voi, passate dal bar da zii’ Gelu, così vi fa la parte. Io non ce la fo’ a star fermo, devo produrre, ma buone fueste a tutti voi!” |