ProZ.com translation contests »
2014 annual ProZ.com translation contest: "Celebrations" » Romanian to Spanish » Entry by Sorina Rosu


Source text in Romanian

Translation by Sorina Rosu (#22036)

Era o casă veche, cu etaj şi mansardă, gata să cadă pe ea. Zidurile erau ştirbe, cărămizile se arătau obscene, tencuiala se topea văzând cu ochii. Nu-ş-cum dracu’ rezista şandramaua asta, m-inchipuiam că dacă trece vreun tramvai tropăind o dărâmă la primu’ ţignal. Dar tramvaiul nu mai trecea de 15 ani pe acolo. Căţaua Leşinată locuia la parterul clădirii – acum, după atâta timp am o oarecare indulgenţă faţă de ea, nu a căzut, nu a rănit pe nimeni, acolo doar alcoolul ucide – de fapt trăia într-un parter adâncit cu un metru sub pământ – eh, soarta ironică, îi obişnuia din vreme pe beţivi cu glodul – Căţaua asta era o bodegă dată naibii…

Era în preajma Crăciunului, afară era aşa şi aşa, încă se mai putea bea o ladă de bere fără să faci ţurţuri la naretă. Am pătruns în templul pierzaniei şi soarta mea a fost bătută în cuie. Înăuntru se ascultau chansonete franţuzeşti, aproape în surdină, oricum părea că toată lumea e de acord cu Edith care nu regretă nimic.

Erau circa 10 persoane înăuntru, douăzeci de ochi tulburi – aşa am crezut prima dată, mai târziu am aflat că mă înşelam cu aproape 3 – şi fiecare îşi vedea de treaba lui cu o migală sfântă. Nu vorbea nimeni, însă era o splendoare să-i vezi, ca la un semnal ridicau toţi paharele şi sorbeau două înghiţituri mici, după care le aşezau pe masă, se auzea un singur gâl şi un singur clap… şi totuşi exista o comunicare, o simţeam, plutea în aer.

Ştiam că e un moment solemn, însă mi se uscase al naibii gâtlejul, amiba mea din stomac cerea să fie stropită, stropită tot mai tare pe măsură ce creştea. Fără să mai aştept, m-am insinuat ca o vorbă dulce lângă bar, cu suficient tupeu şi ceva biştari să iau două beri, mie şi tovarăşului meu. Barmanul, un tip scund şi gras, cu barbă şi musteţi încărunţite, hâtru la muie şi cu un defect la ochiu’ drept, o pată albă, mi-a făcut semn să tac.

„Stimaţi comesenii mei! E aproape sărbătorile Crăciunului, aţ’ muncit cu drag anu’ ăsta, fiecare cum aţ’ putut, şi la noi ca la orce firmă de respect dăm prima. Uite tenc’şoru ăsta dă cocardei e pentru voi, treceţi pe la bar la nea Gelu să vă facă porţie. Io nu poci sta că am de produs, da’ sărbăutori fericite!”
Es una casa antigua, con una planta y ático, listo para caer sobre ella. Las paredes eran menoscabar, los ladrillos parecían obscenos, el yeso estaba derritiéndose viendo con los ojos. No se como diablo resista esta ruina, me imaginaba que si pasa cualquier tranvía pataleando la derriba al primer silbido. Pero el tranvía ya no pasa de hace 15 años por allí. "LA Perra Agotada" vivía en la planta baja del edificio - ahora, después de tanto tiempo tengo una cierta indulgencia hacia ella, no cayó, no lastimó a nadie, allí sólo el alcohol mata - en realidad vivía en una planta baja hundida con un metro bajo tierra - eh, destino irónico, los acostumbraba con tiempo a los borrachos con el lodo - "La Perra" esta era una bodega endiablada...

Era alrededor de Navidad, afuera era así y así, siendo capaz de beber una caja de cerveza sin tener que hacer carámbanos en la ventana de la nariz. Entré en el templo de la perdición y mi destino fue golpeado en perno. Dentro se escuchan ,canciones en francés, casi en silencio, sin embargo, parece que todos están de acuerdo con Edith que no lamenta nada.

Había unas diez personas dentro, veinte ojos turbios - así pensé la primera vez, más tarde me enteré que me equivoque por casi 3 - y cada uno se hacía su trabajo con una meticulosidad sagrada. No habló nadie, pero era una esplendor para ver, como en una señal todas levantaron las copas y sorbieron dos pequeños sorbos, después las colocaron sobre la mesa,se podría oír solamente un "gal" y una sola palmada...
y sin embargo hay una comunicación, la notaba, flotaba en el aire.

Sé que es un momento solemne, pero mi garganta había secado, mi anfibio del estómago pedía para ser rociada, espolvoreada más fuerte a medida que creció. Sin esperar, insinuó como una dulce palabra cerca de la barra, con suficiente impertinencia y algo "suelto" para tomar dos cervezas, mi compañero y yo. El camarero, un hombre bajo y gordo, barbudo y con bigote encanecido, chungón en la cara y con un defecto en el ojo derecho, una mancha blanca, me hizo seña para callarme.

"¡Mis queridos comensales! Es casi Navidad, has trabajado con cariño este año, cada uno como pudiera, y nosotros como a cualquier empresa respetada os damos premio. Mira este legajo de dinero es para vosotros, ir a la barra tío Gelu para hacer vuestra parte. Yo no puedo quedarme que tengo que producir, pero ¡Feliz Año Nuevo! "


Discuss this entry