Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu cum, dar şcolăreii mei aflaseră că în ziua aceea era ziua mea de naştere. Mi i-am văzut venind la şcoală îmbrăcaţi de sărbătoare şi cu un mic cadou în mâini. Unii îmi aduceau un stilou elegant, alţii o cărticică pentru slujbă, alţii un toc pentru serviciu, alţii un frumos buchet de flori proaspete. Acea imagine m-a consolat şi m-a întristat: m-am simţit consolată pentru că orice gest de mulţumire sau de afecţiune care venea din partea acelor copii mă înduioşa şi făcea să pară uşor de suportat orice sacrificiu; eram tristă pentru că mă gândeam că banii cheltuiţi la cumpărături ar fi putut fi folosiţi într-un scop mai nobil. Oricum, m-am bucurat de acele preţioase demonstraţii de dragoste. Un singur copil, cel mai sărman, nu mi-a dăruit nimic: însă din ţinuta sa jenată şi din privirea sa melancolică am înţeles cât trebuia să sufere. L-am chemat la mine şi când a fost lângă mine l-am strâns de mai multe ori în braţe, pupându-l. Încurajat de acele mângâieri, bietul copil mi-a dat un rulou şi a fugit ruşinat. Surprinsă şi curioasă, l-am deschis fără ca cineva să observe. Erau... ghiciţi ce!... Trei mingiuţe de zahăr! L-am chemat înapoi la mine de îndată. - Ştiai că îmi place zahărul? l-am întrebat zâmbind. - Mi-am închipuit! Îmi place foarte mult şi mie! - Iar tu, am reluat emoţionată, l-ai cerut mamei tale cu siguranţă şi... - Nu, doamnă! a răspuns imediat, nu am cerut nimic nimănui, vi l-am păstrat chiar eu, din porţia mea... - Dar, totuşi... - Bunica, atunci când îmi dă cafea şi lapte, îmi pune mereu în ceşcuţă două sau trei bucaţi de zahăr pentru a le îndulci. Eu am luat zahărul... - Şi cafeaua şi laptele?... am întrebat cu sufletul la gură... - Le-am băut amare! Mario, micuţule Matio, unde eşti tu? Poate fumul birourilor ţi-au înnegrit chipul de înger, poate acum lucrezi pe câmp unde se coc grânele şi se creşte, la soare, viţa de vie, poate te găzduiesc navele aventuroase unde munca este foarte dură, speranţa e amăgitoare... Dar oricine ai fi, muncitor, agricultor sau om al mării, locul tău e printre inimile nobile, pentru care iubirea înseamnă sacrificiu, abnegaţie, datorie. Mario, micule Mario, dacă tu, pentru o clipă, ai putea să intri în cămăruţa mea de lucru, ai vedea multe hârtii, multe cărţi, multe bibelouri; şi ai vedea, păstrate într-un mic clopot de sticlă, şi trei bucăţi de zahăr, un nume, o dată! |