Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu ştiu cum, dar şcolăreii mei aflaseră că în acea zi era ziua mea de naştere. Îi vedeam venind la şcoală îmbrăcaţi cu hainele de sărbătoare şi cu un mic cadou în mână. Unii îmi aduceau un stilou elegant, alţii o cărticică de rugăciuni pentru slujba, iar alţii o trusă pentru lucru de mână sau un buchet de flori proaspete. Mă simţeam consolată şi tristă în acelaşi timp să vad toate astea: consolată pentru că orice semn de recunoştinţă sau afecţiune ce venea din partea acelor copii cuminţi îmi atingea sufletul şi făcea să mi se pară uşor orice sacrificiu: tristă, pentru că mă gândeam că banii folosiţi pentru acele cumpărături puteau fi folosiţi pentru lucruri mai bune. Oricum, am primit cu bucurie acele demonstraţii de iubire. Un singur copil, cel mai sărac, nu-mi oferi nimic: dar din reţinerea sa stânjenită şi după faţa sa melancolică mi-am dat seama cât suferea. L-am strigat şi când a ajuns lângă mine l-am strâns de mai multe ori în braţe, sărutându-l. Încurajat de acele mângâieri, sărăcuţul, îmi puse în mână un pacheţel şi fugi ruşinat. Surprinsă şi curioasă îl deschisei fără ca cineva sa-şi dea seama. Înăuntru erau.. ghiciţi!.. Trei biluţe de zahăr! L-am rechemat repede la mine. - Ştiai că îmi place zahărul? L-am întrebat zâmbind. - Mi-am închipuit! Mie îmi place foarte mult! - Şi tu, am continuat înduioşată, l-ai cerut mamei, desigur.. - Nu doamnă! Răspunse repede, n-am cerut nimic nimănui; vi l-am păstrat din al meu… - Dar totuşi… - Când bunica îmi dă lapte cu cacao, îmi pune în ceşcuţă două-trei biluţe de zahăr ca să îl îndulcească. Eu am luat zahărul… - Şi laptele cu cacao? Întrebai cu jumătate de gură. - L-am băut fără zahăr! Mario, micuţule, Mario, unde eşti? Poate că fumul fabricilor ţi-a înnegrit faţa angelică, poate acum lucrezi pe câmp unde se coc grânele si via la soare, poate te găzduiesc navele aventuroase unde munca este foarte grea şi speranţa atât de amăgitoare… Dar orice ai fi muncitor, agricultor sau om de mare, locul tău este între sufletele nobile pentru care iubirea înseamnă sacrificiu, abnegaţia, datorie. Mario, micuţule Mario dacă ai putea intra pentru un moment în biroul meu ai vedea multe acte, multe cărţi, multe bibelouri dar şi trei bucăţele de zahăr păstrate într-un clopot de sticlă, un nume, o data! |