Am andern Tag war die Hochzeit. Während der Trauung hörte man die Braut weinen, es schien, als ahne sie ihr trauriges Schicksal voraus, während der Bräutigam, Herr Peter Salomon Curius, selbstbewußt und höhnisch lächelnd um sich blickte. Die Sache war die, daß es kein Geschöpf auf Gottes Erdboden gab, dem er sich nicht überlegen gefühlt hätte.
Als das Hochzeitsmahl zu Ende war, wurde Engelhart mit den andern Kindern ins Freie geschickt. Es war ein lieblicher Garten hinter dem Haus, voll Apfel- und Kirschenbäumen. In dem dumpfen Trieb aufzufallen, sonderte sich Engelhart von der Gesellschaft ab und schritt in einer den Erwachsenen abgelauschten Gangart in der Tiefe des Gartens hin und her. Was ihm unbewußt dabei vorgeschwebt hatte, geschah; die jüngste Cousine folgte ihm, stellte sich ihm gegenüber und blitzte ihn mit dunkeln Augen schweigend an. Nach einer Weile fragte Engelhart um ihren Namen, den er wohl schon einige Male gehört, aber nicht eigentlich begriffen hatte. Sie hieß Esmeralda, nach der Frau des Onkels Michael in Wien, und man rief sie Esmee. Dieser Umstand erweckte von neuem Engelharts prickelnde Eifersucht, und er fing an, prahlerische Reden zu führen. Der Lügengeist kam über ihn, zum Schluß stand er seinem wahnvollen Gerede machtlos gegenüber, und Esmee, die ihn verwundert angestarrt hatte, lief spöttisch lachend davon.
Um diese Zeit faßten seine Eltern den Beschluß, ihn, obwohl er zum pflichtmäßigen Schulbesuch noch ein Jahr Zeit hatte, in eine Vorbereitungsklasse zu schicken, die ein alter Lehrer namens Herschkamm leitete. Herr Ratgeber, der große Stücke auf Engelharts Begabung hielt und große Erwartungen von seiner Zukunft hegte, war ungeduldig, ihn in den Kreis des Lebens eintreten, von der Quelle des Wissens trinken zu sehen. Er dachte an seine eigne entbehrungs- und mühevolle Jugend. Noch in den ersten Jahren seiner Ehe liebte er gehaltvolle Gespräche und gute Bücher und bewahrte eine schwärmerische Achtung für alles, was ihm geistig versagt und durch äußerliche Umstände vorenthalten blieb. | A doua zi a fost nunta. În timpul ceremoniei se auzea cum plânge mireasa, părea, că își anticipă trista ei soartă, în timp ce mirele, domnul Peter Salomon Curius, încrezător şi zâmbind batjocoritor privea primprejur. Chestiunea era, că nu exista pe pământ nicio făptură creată de Dumnezeu, căreia să nu i se fi simţit superior. Când se încheiă petrecerea de nuntă, Engelhart fusese trimis în aer liber împreună cu ceilalţi copii. Era o grădină drăguță în spatele casei, plină de meri și cireși. Printre lăstarii fără viață se văzu, cum Engelhart se desprinde de societate şi mergând cu pași fermi se avântă încolo şi încoace în adâncimea grădinii. Ceea ce îi trecu prin minte, inconştient, se întâmplă; cea mai tânără verișoară îl urmărise, se puse față în față cu el şi îl fulgeră cu ochii ei negri în tăcere. După un timp, Engelhart o întrebă care este numele ei, pe care probabil îl auzise deseori, darnu îl recepționase cu adevărat. Se numea Esmeralda, după soţia unchiului Michael din Viena, şi i se spunea Esmee. Acest lucru trezi în Engelhart din nou tulburătoarea gelozie, şi începu să țină discursuri lăudăroase. Minciuna puse stăpânire pe el, şi în fine se găsi neputincios în fața discursurilor sale pline de iluzie, iar Esmee, care îl privea nedumerită, o luă la fugă râzând batjocoritor. În această perioadă, părinţii lui luaseră decizia să îl trimită într-o clasă pregătitoare, condusă de un profesor în vârstă numit Herschkamm, chiar dacă mai avea timp încă un an până la frecventarea obligatorie a şcolii. Domnul consilier, care punea mare valoare pe talentul lui Engelhart şi care avea mari aşteptări în ceea ce privea viitorul acestuia, era nerăbdător, să-l vadă intrat în cercul vieţii, cum se hrănește din izvorul de cunoştinţe. Se gândea la lipsurile și dificultățile din tinerețea sa. Încă din primii ani de căsnicie, iubea conversaţiile bogate şi cărţile bune şi avea respect pentru tot, lucru care din punct de vedere spiritual îi lipsea şi care l- a ascuns prin împrejurări externe. |