Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nici azi nu știu cum au aflat micuții mei elevi că în acea zi era aniversarea mea. M-am trezit cu ei la școală, îmbrăcați de sărbătoare, ținând în mână câte un mic cadou. Unul îmi adusese un stilou elegant, altul, o cărticică de rugăciuni, altul, un etui de lucru, altul, un frumos buchet de flori proaspete. Vederea lor mă consola și mă întrista totodată: mă consola, pentru că orice semn de recunoștință și de afecțiune din partea acelor copilași buni mă impresiona și orice sacrificiu mi se părea ușor: eram întristată, pentru că mă gândeam că banii cheltuiți pe acele cumpărături ar fi putut fi destinați unor scopuri mai nobile. În orice caz, acceptai cu seninătate manifestările lor de afecțiune. Un singur băiețel, cel mai sărac, nu îmi adusese nimic: dar văzându-i atitudinea stânjenită și fețișoara melancolică, am putut să deduc cât de mult trebuia să sufere. Îl chemai și, când veni lângă mine, îl strânsei repetat în brațe, sărutându-l. Încurajat de mângâieri, sărăcuțul de el îmi întinse un pachețel și fugi rușinat. Surprinsă și curioasă, l-am deschis fără ca nimeni să bage de seamă. Înăuntru erau…ia ghiciți!... trei cubulețe de zahăr! Îl chemai imediat la mine. -Știai că îmi place zahărul? îl întrebai, surâzându-i. - Așa m-am gândit! Mie îmi place mult! - Iar tu, reluai discursul emoționată, te-ai dus la mama și i-ai cerut… - Nu, doamnă învățătoare! îmi răspunse el imediat, nu am cerut nimic, la nimeni; l-am pus deoparte pentru dumneavoastră, era al meu… -Și totuși… -Când îmi dă cafeaua cu lapte, bunica îmi pune întotdeauna în zaharniță două sau trei cubulețe de zahăr, ca să o îndulcesc. Eu am scos zahărul… - Și cafeaua cu lapte?... îl întrebai cu o strângere de inimă. -Am băut-o amară! Mario, micuțule Mario, oare unde ești tu acum? Poate că fumul uzinelor ți-a înnegrit fețișoara de înger, sau poate că muncești pe câmpuri unde se coc grânele și strugurii la soare, sau poate că viața ta este o aventură călătorind pe nave în care munca este cu adevărat grea iar speranța iluzorie… Dar oricine ai fi, muncitor, agricultor sau om al mării, locul tău este printre sufletele nobile, pentru care iubirea înseamnă sacrificiu, abnegație, datorie. Mario, micuțule Mario, dacă ai putea intra pentru o clipă în micul meu birou, ai vedea multe hârtii, numeroase cărți, o grămadă de bibelouri; și ai vedea, de asemenea, păstrate într-un mic clopoțel de sticlă, trei cubulețe de zahăr, un nume, o dată! |