Non so in qual modo, ma i miei scolarini erano venuti a sapere che quel giorno era il mio compleanno. Me li vidi arrivare alla scuola col vestito delle feste e con un regalino tra le mani.
Chi mi portava una penna elegante, chi un libriccino da messa, chi un astuccio da lavoro, chi un bel mazzo di fiori freschi. Io fui consolata e attristata da quella vista: consolata perchè qualunque segno di gratitudine o d'affetto che mi venisse da quei buoni figliuoli mi toccava il cuore e mi faceva parer leggiero ogni sacrifizio: attristata, poichè pensavo che i denari occorsi in quelle compre, potevano venir destinati a più nobile uso. A ogni modo, accolsi serenamente quelle care dimostrazioni d'amore.
Un bambino solo, il più povero, non mi offrì nulla: ma dal suo contegno imbarazzato e dal suo visetto malinconico argomentai quanto dovesse soffrire. Lo chiamai e quando l'ebbi vicino me lo strinsi ripetutamente fra le braccia, baciandolo. Incoraggiato da quelle carezze, il poverino mi pose tra le mani un involtino e fuggì vergognoso.
Sorpresa e incuriosita, lo aprii senza che nessuno potesse accorgersene. Vi erano.... indovinate!.. Tre pallottoline di zucchero!
Lo richiamai subito da me.
--Lo sapevi che mi piacesse lo zucchero? gli chiesi sorridendo.
--Me lo sono figurato! Mi piace tanto a me!
--E tu, ripresi commossa, l'hai certo chiesto alla mamma e....
--No signora! replicò prontamente, non ho chiesto nulla a nessuno; glie l'ho serbato proprio io, di mio....
--Ma pure....
--La nonna, quando mi dà il caffè e latte, mi mette sempre nella chicchera due o tre pallottoline di zucchero per indolcirlo. Io ho levato lo zucchero....
--E il caffè e latte?... chiesi con la gola serrata.
--L'ho preso amaro!
Mario, piccolo Mario, dove sei tu? Forse il fumo delle officine avrà annerito il tuo viso d'angelo, forse a quest'ora lavorerai i campi dove biondeggia la messe e si matura, al sole, la vite, forse ti accoglieranno le navi avventurose dove il lavoro è sì duro, la speranza sì fallace....
Ma chiunque tu sii, operaio, agricoltore o uomo di mare, il tuo posto è fra i nobili cuori, per quali l'amore è sacrifizio, l'abnegazione, dovere.
Mario, piccolo Mario, se tu per un momento potessi entrare nella mia stanzetta da studio, vedresti molte carte, molti libri, molti ninnoli; e vedresti anche, custoditi in una piccola campana di vetro, tre pezzetti di zucchero, un nome, una data! | Nu știu cum și în ce chip, dar școlăreii mei reușiseră a afla că acea zi era ziua mea de naștere. M-am trezit cu ei sosind la școală în haine de sărbătoare și cu câte-un cadou în mâini. Unul îmi aducea un stilou elegant, unul un ceaslov, unul un frumos mănunchi de flori proaspăt culese. Eu m-am simțit atunci consolată și mâhnită de acea priveliște: consolată pentru că orișice gest de recunoștință sau de afecțiune venitu-mi-a din partea acelor copilași cuminți îmi înduioșa inima și făcea să-mi apară fiecare sacrificiu înlesnit: mâhnită întrucât mă gândeam că banii trebuincioși acelor târguieli, ar fi putut fi destinați unui mai nobil folos. În orice caz, am îmbrățișat cu seninătate acele dulci mărturii de iubire. Doar un singur copilaș, cel mai sărac, nu mi-a oferit nimic: dar observând conduita sa stânjenită și a sa fățucă melancolică mi-am explicat cât trebuia să fi suferit. L-am chemat și când l-am avut aproape mi l-am strâns de mai multe ori în brațe, sărutându-l. Încurajat de acele dezmierdări, sărăcuțul mi-a pus în mâini un pachețel și a fugit rușinat. Surpinsă și intrigată, l-am desfăcut fără ca nimeni să își fi putut da seama de ceva. Erau acolo.... ghiciți!.. Trei grăunțe de zahăr candel! L-am chemat imediat din nou la mine. --Vasăzică știai că îmi place zahărul? l-am întrebat surâzând. --Mi-am închipuit asta! Îmi place tare mult mie! --Iar tu, reluai emoționată, l-ai cerut desigur mamei și.... --Nu doamnă! replică cu promptitudine, nu am cerut nimic nimănui; vi l-am pus deoparte chiar eu, dintr-al meu.... --Chiar așa... -- Bunica, când îmi dă cafeaua cu lapte, îmi pune mereu în ceșcuță două sau trei boabe de zahăr candel pentru a o îndulci. Eu am scos zahărul.... --Păi și cafeaua cu lapte?... l-am întrebat cu un nod în gât. --Am băut-o amară! Mario, micuțule Mario, unde ești tu? Poate că fumul uzinelor va fi înnegrit chipul tău de înger, poate că în această clipă vei fi lucrând câmpurile pe care se pârguiesc roadele și se maturează, la soare, vița de vie, poate te vor fi întâmpinând vapoare zvânturatice unde munca e tare aspră, speranța tare amăgitoare.... Dar orișicine tu vei fi, muncitor, agricultor sau revendicat de mare, locul tău este printre inimile nobile, pentru care iubirea înseamnă sacrificiu, abnegație, datorie. Mario, micuțule Mario, dacă tu pentru o clipă ai izbuti să pătrunzi în mica odaie în care eu muncesc, ai vedea multe hârtii, multe cărți, multe fleacuri; și ai vedea de asemenea, adăpostite într-un clopoțel de sticlă, trei bucățele de zahăr, un nume, o dată! |